Conacul Sturdza

Ansamblul Conacului Sturdza Localizat în zona de SE a satului Tăcuta, cu numărul înregistrat în Lista Monumentelor Istorice: VS-II-a-B-06888;

Aşezământul este construit în sat, pe drumul central al aşezării. Spre sud de mănăstire sunt dealurile Chetreştilor şi Rădueştilor.

În sec. XVII – XX, satul a ajuns în stăpânirea mai multor proprietari: Dumitrache Chiriţă, mare postelnic (1610); Dumitru Buhuş, logofăt al III-lea (1632); Ioniţă Canta, postelnic (1790); Ioniţă Palade, agă (1810); familia Sturza (1824); Samuel şi Mayer Veissengrun, bancheri (1882); generalul N. Racoviţă/familia Drossu (1886); familia Dobrescu (1891-1949).

După moartea spătarului Scarlat Sturza (1803-1834), Smaranda Sturza s-a căsătorit a doua oară cu fiul banului Constantin/ Costache Sturza, vornicul Gheorghe Sturza. Cei doi, în calitate de proprietari ai moşiei Bumboteşti, au refăcut curtea boierească, aflată în partea de Est a satului, construind biserica, conacul şi parcul înconjurător, care stau mărturie şi astăzi. Pe moşie, a înfiinţat „Târguşorul Sturza” (1856), în care se ţineau zile de târg săptămânale (joi) şi iarmaroace lunare.

După 1990, datorită regimului juridic incert (în urma revendicării făcute de către urmaşii ultimului proprietar – acţiune nefinalizată prin depăşirea cadrului legal de completare a dosarului) – starea fizică a acestuia s-a deteriorat, din cauza avariilor produse de cutremure şi a neintervenţiilor întreprinse la timp.

După naționalizare, conacul a fost folosit ca dispensar medical şi casă de naşteri. Astăzi, conacul, aflat în domeniul public al comunei Tăcuta, prezintă numeroase probleme structurale și necesită o reabilitare de urgență. Conacul, clădire de plan poligonal, cu două nivele ilustrează evoluţia locuinţei româneşti în cadrul curţii boiereşti, aflată la confluenţa dintre arhitectura tradiţională şi cea neoclasică. Este construit din piatră (fundaţii, demisol, turn, pivniţă) şi cărămidă (pereţi portanţi – parter), având tâmplăria dublă din lemn de răşinoase, tavanele din tencuială de paiantă pe şipci de lemn, acoperişul, de tip şarpantă, din lemn, învelitoarea din ţiglă (iniţial-şindrilă, înlocuită în anul 1974), pardoselile din scândură (parţial, parchet, montat ulterior) şi mozaic (parter), tencuielile de mortar de ciment (iniţial, var şi nisip).

Faţadele prezintă un brâu liniar (ce delimitează cele două nivele), deschideri rectangulare şi cornişă subliniată de muluri simple. Colţul de Nord – Vest este străjuit de un turn de plan circular, destinat instalaţiilor sanitare, iar pe latura de Vest se află un cerdac de lemn, gârliciul pivniţei şi balconul, cu vedere spre parc (parţial-distrus, păstrându-se doar fragmente de feronerie, idem grilaje ferestre). La interior, se păstrează câteva sobe de teracotă din epoca respectivă.^[1]

^[1] Direcția pentru Cultură Vaslui