Ruinele curţii boierului Luca Arbore

Cod LMI: IS-II-m-B-04258.02, Cod RAN: 99389.01

Datare: Epoca medievală – (sec. XV); Epoca medievală (1507, ref. parţiale sec. XVIII)

Coordonate aproximative

Istoric: Portarul Sucevei din timpul marelui voievod Ștefan cel Mare și Sfânt și sfetnic pentru următorii doi domn ai Moldovei (Bogdan cel Orb și Ștefăniță Vodă) a fost proprietarul satului Șipote în a doua parte a secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea.

Curtea boierească a lui Luca Arbore a fost înălțată în 1507, odată cu biserica Sf. Ioan cel Nou (ambele edificii sunt incluse pe Lista Monumentelor Istorice și fac parte din Ansamblul Curții Boierești a lui Luca Arbore (ruine).

Luca Arbore a fost acuzat de trădare de către voievod în 1523 și decapitat la Hârlău. Toate proprietățile acestuia au fost confiscate. Curtea boierească de la Șipote a fost transformată în ocol domnesc, apoi în reședință domnească.

Aici a avut reședința și Ioan Joldea, „domn” al Moldovei timp de câteva zile,  între 4 și 12 septembrie 1552, boier moldovean pretendent la domnie, deși nu era de „os domnesc”. Acesta era susținut de văduva lui Petru Rareș, doamna Elena Ecaterina după ce fiul ei Ștefan Rareș a fost asasinat. Pentru a păstra domnia în familie, aceasta îi oferă lui Ioan Joldea mâna fiicei sale, Ruxandra. După ce Alexandru Lăpușneanu a ajuns la Hârlău și a fost uns domn, Joldea și alți boieri mari care erau cu el au fost duși în fața învingătorului, care le-a cruțat viața, însă a poruncit ca Joldea să fie însemnat la nas și dat la călugărie cu de-a sila.

Satul a devenit apoi sat mănăstiresc închinat de Miron Barnovschi mănăstirii Barnovschi din Iași din 1627 și până în 1864. În 1686 se face mențiunea arderii unor curți boierești de poloni și de tătari.

Curtea lui Luca Arbore se afla peste drum de biserică, la colțul dintre drumul principal și drumul spre Chișcăreni unde s-au găsit niște ruine de ziduri. Astăzi ar trebui să mai existe încă beciul conacului. În 1929 s-a făcut o descriere a acestuia:  „Se păstrează (…) în bună stare un beciu boltit, din zidărie masivă. (…) au ieșit la iveală o mulțime de resturi și fragmente de piatră, cornișe, socluri și ferești săpate sau sculptate, cu profiluri foarte bine executate. (…) am găsit astfel de blocuri săpate cu profiluri, provenind de la ruinele acestea, luate de la locul lor și puse ca baze de hambare, cotețe etc. la săteni. (…) s-a găsit fragmente de plăci și discuri smălțuite (…) de o varietate mare în desemn și culori. Pe unele sânt represintate figuri de cavaleri în zale, alte figuri de Domni și domnițe sau ostași călări, capete de zimbru sau alte figuri, cele mai multe cu ornamente. (…) avem aici a face, nu cu o simplă și modestă locuință, ci cu o adevărată și sumptuoasă reședință a unui mare dregător al țerii, cum a fost Luca Arbore.” – I. Mihail – Curțile lui Luca Arbore din Șipote-Iași, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1929.

Acest obiectiv poate fi inclus într-o posibilă rută ”Curți domnești și boierești moldovenești”.

5) Alte locuri de interes

Lagărul de la Șipote – Considerat de supraviețuitorii lagărului drept Iadul de la Șipote^[1]

 

La sfârșitul anului 1916, prizonierii Centrali au ajuns în număr mare la Șipote. Întrucât barăcile erau insuficiente pentru a-i caza pe toți, unii dintre ei au fost depuși în adăposturi deschise. Erau tratați foarte rău, loviți de jandarmi și gardieni, uneori din ordinul ofițerilor.

 

Un mare transport de prizonieri, pornit de la Tecuci și format din 8.000 de oameni, a sosit la Șipote în ziua de 24 decembrie 1916. Drumul fusese făcut pe jos, vreme de 10 zile, în condițiile unei ierni timpurii, a drumurilor desfundate, prizonierii fiind loviți, inclusiv cu biciul, și hrăniți prost. Numărul prizonierilor avea să explodeze câteva luni mai târziu, în ianuarie 1917 ajungând la 17.000. Căpitanul medic Pasztor, prizonier austriac, a fost detașat de la Dobrovăț la Șipote în 1917, în timpul epidemiilor, și avea să rămână acolo până în primăvara anului 1918.

 

Mortalitatea a fost deosebit de mare în rândul prizonierilor internați în lagărul de la Șipote. La sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917, înainte de începutul epidemiilor, mureau 20 de oameni pe zi, din cauza frigului, subnutriției și oboselii. Epidemiile – îndeosebi tifosul exantematic – i-au lovit puternic pe prizonierii de la Șipote, începând din ianuarie 1917 numărul morților crescând într-un ritm înspăimântător. La sfârșitul lunii ianuarie 1917 s-a ajuns la 40 de morți/zi, pentru ca la mijlocul lunii februarie numărul deceselor să se ridice la 100 în fiecare zi. Epidemia de tifos exantematic nu ierta pe nimeni, astfel încât și militarii români din gardă mureau în număr mare. Cadavrele erau prezente peste tot și ajunseseră să nu mai impresioneze pe nimeni. Serviciul sanitar era depășit. Celor bolnavi nu li se luau numele, iar cadavrele nu erau identificate. La un kilometru de lagăr, pe versantul unei văi se afla cimitirul pentru prizonierii morți. Era vorba de gropi comune, de 10-15 m/6 m. Se punea câte o cruce sau stea de lemn, în funcție de religia celui decedat, dar fără inscripții, ceea ce făcea imposibilă identificarea celor îngropați acolo. Până în aprilie 1917, numărul morților a ajuns la 4.500. Intervenția autorităților a fost târzie, dar măsurile luate aveau să ducă la limitarea și în cele din urmă la eliminarea epidemiei. După oprirea epidemiei, mortalitatea s-a diminuat considerabil. De-a lungul verii anului 1917, la Șipote au murit 316 prizonieri.

 

La Șipote ajunseseră mai mult de jumătate dintre prizonierii Centrali deținuți de români de-a lungul anilor 1916-1918. În martie 1917, au fost trimiși la muncile agricole 7.000 de prizonieri. Unii captivi au fost folosiți la muncă în gospodăriile țăranilor, în toamna anului 1917. Aceștia au fost bine tratați, practic ca membri ai familiilor.

 

Prizonierii care în 1917 au lucrat la pădure, în apropiere de Șipote, sau în diverse întreprinderi, au avut parte de hrană și condiții de dormit proaste, iar în plus au fost și prost tratați și nu au primit o îngrijire medicală adecvată.

 

În februarie 1918, prizonierii munceau în agricultură, pe moșii, dar și în pădure, la Bârnova, la întreținerea lagărului, la bucătărie, această din urmă activitate fiind prost plătită, la croitorie și olărit.

 

Numărul prizonierilor Centrali morți la Șipote, „certificați” de către autoritățile române în 1918, s-ar fi ridicat la 6.577. Cu tot cu cei 5.453 de „dispăruți”, ar rezulta un total de 12.030 de prizonieri care și-au găsit sfârșitul în lagărul de la Șipote în anii 1916-1918, adică două treimi dintre cei internați acolo. Este vorba de o mortalitate uriașă, rar întâlnită în ansamblul lagărelor de prizonieri care au funcționat în Europa în anii primei conflagrații mondiale. Nu este exclus ca numărul prizonierilor morți la Șipote să fi fost de fapt chiar mai mare.

^[1] întregul text a fost preluat din articolul domnului istoric Dorin Dobrincu publicat pe Europa Liberă într-o serie intitulate „Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918” – https://moldova.europalibera.org/a/prizonierii-de-r%C4%83zboi-centrali-%C8%99i-interna%C8%9Bii-civili-%C3%AEn-rom%C3%A2nia-1916-1918-(viii)/30311275.html